Înaltpreasfințite, orice discuție despre Ortodoxia din Europa Occidentală începe aproape întotdeauna cu cuvântul „emigrație”. În ce măsură acest cuvânt mai descrie realitatea dumneavoastră?
Descrie originea, dar de mult nu mai descrie viața. Cei care vin astăzi în bisericile noastre s-au născut aici sau au venit de curând, din cu totul alte pricini. Pentru mulți, franceza, neerlandeza sau engleza este prima limbă a rugăciunii. Biserica nu poate să le vorbească în limba amintirilor.
Ce mai rămâne atunci din tradiția rusă, dacă limba se schimbă?
Rămâne aceea pentru care a existat: rânduiala slujbei, cântarea bisericească, raportul față de cuvânt și față de tăcere, școala teologică ce a crescut aici în secolul XX. Tradiția nu este o vitrină de muzeu, ci un fel de a preda credința. Și se predă și în franceză.
Parohia nu este o asociație de compatrioți. Este locul în care omul, de orice neam, află că este acasă.
În Europa, prezența ortodoxă este împărțită între numeroase structuri. Cum se poate vorbi cinstit despre aceasta?
Fără a face din deosebiri subiectul. Ele există, nu trebuie ascunse, dar în centrul povestirii trebuie să stea credința, omul, comunitatea, locul sfânt și istoria. Vorbim despre ceea ce unește: despre un singur Potir, despre aceiași sfinți, despre orașe unde moaștele sfinților primului mileniu se află la doi pași de bisericile noastre.
În ultimii ani au venit la noi mulți oameni care nu fuseseră niciodată într-o biserică. Ei pun întrebări simple — și acesta este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla unei publicații: încetează să vorbească cu sine însăși.
Cum vedeți parohia europeană peste douăzeci de ani?
Multilingvă, cu familii tinere, cu un cor care cântă cu puterile sale, cu școală duminicală și cu ușile deschise și în zilele de lucru. Și cu limpedea conștiință că nu suntem aici oaspeți.